Există o linie fină între mândria locală și populismul ieftin, iar Alin Popoviciu, vicepreședintele Consiliului Județean Timiș, pare să o fi trecut cu grația unui suporter care confundă administrația publică cu tribuna stadionului. Într-o recentă postare pe rețelele sociale, fostul deputat PD-L ne anunță că, după ce „s-a terminat agitația din Primărie”, a găsit adevărata problemă care ține orașul în loc: culoarea tramvaielor. Soluția sa administrativă? Vopsirea tuturor mijloacelor de transport în comun în alb și violet, în numele spiritului echipei de fotbal Politehnica Timișoara.

Inițiativa domnului Popoviciu nu este doar o dovadă de miopie administrativă, ci și un derapaj periculos spre provincialism. Timișoara a fost mereu un oraș cosmopolit, divers, european, nu un sat în care primarul sau vicepreședintele de consiliu dictează o singură culoare aprobată de partid sau de galerie. Dorința de a impune alb-violetul pe fiecare bucată de tablă din oraș ne amintește izbitor, și destul de trist, de epoca în care Gheorghe Funar vopsea băncile, coșurile de gunoi și stâlpii din Cluj-Napoca în tricolor. Când nu ai soluții reale pentru trafic, infrastructură sau atragerea de fonduri, scoți bidineaua și apelezi la emoția brută a cetățenilor. Este o rețetă veche, obosită, care transformă identitatea vizuală a unui oraș într-o unealtă de PR politic.

Mai mult, discursul domnului Popoviciu trădează o amnezie istorică convenabilă. El decretează sec că „negru-galben nu reprezintă identitatea pe care o simțim astăzi în Timișoara” și face apel la tradiție. Este momentul pentru o scurtă lecție de istorie recentă, pe care vicepreședintele CJ pare să o fi ratat. Ne întrebăm sincer: oare ce culori aveau tramvaiele la începutul anilor ’90, atunci când domnul Popoviciu a lăsat în urmă un orășel din județul Bihor pentru a poposi în Timișoara? Răspunsul este simplu: erau galbene.

Timp de decenii, galbenul a fost culoarea tradițională a transportului public timișorean. Generații întregi de timișoreni au circulat cu faimoasele tramvaie Timiș 2, vopsite în galben. Negrul și galbenul de astăzi nu sunt o invenție arogantă, ci o evoluție cromatică naturală, aliniată la standardele moderne și la vizibilitatea urbană, respectând totodată o moștenire a orașului. A șterge această istorie cu buretele pentru a capitaliza pe seama „emulației din tribune” nu înseamnă respect pentru tradiție, ci confiscarea ei în scopuri politicianiste.

Politehnica Timișoara este, fără îndoială, un simbol imens al orașului. Pasiunea pentru alb-violet este autentică și merită tot respectul. Dar locul acestei pasiuni este în sufletul oamenilor, pe stadion, în susținerea reală a sportului juvenil și a infrastructurii sportive – domenii unde administrația județeană ar avea, de fapt, atribuții și restanțe majore. Să folosești bugetul public pentru a revopsi o flotă întreagă de transport doar pentru a bifa o declarație de dragoste electorală față de suporteri este o jignire adusă atât inteligenței contribuabililor, cât și adevăratelor nevoi ale orașului.

Timișoara nu are nevoie de politicieni care să îi dicteze în ce culori are voie să respire. Are nevoie de viziune, de tramvaie care să vină la timp, de benzi dedicate, de aer curat și de o administrație matură. Până la urmă, un transport public eficient te duce la destinație indiferent de culoare, în timp ce populismul te lasă mereu așteptând în stație.